Mania religioasa prezenta pretutindeni

Vorbind azi cu un bun prieten, am evocat o intamplare, sumbra la acel moment dar in momentul de fata teribil de amuzanta, care s-a petrecut  intr-un spital mizer dintr-un orasel anonim din nordul Moldovei.

Protagonista sunt eu, poate nu va vine sa credeti dar anul in care m-am infruntat cu neplacuta situatie este  2014 e.n. Nenorocul a facut sa ma imbolnavesc si sa ajung la spital cu o problema destul de serioasa, din care puteam sa dau coltu’ (pacat ca nu am dat) pentru ca medicii dadeau din umeri, nestiind daca ar trebui sa ma opereze sau nu. Mi s-a propus sa plec in alta localitate dar eu, vesnica sinucigasa si nepasatoare in ceea ce priveste efectul unei boli am reuzat cu inversunare, doar la insistentele familiei am ajuns la sfarsitul lunii februarie in acel loc infernal. Dat fiind faptul ca am o personalitate extrem de instabila, de la starea de depresie pe care am avut-o ceva timp inainte,  am ajuns la polul opus, la raptus, cauzat si de indiferenta unor cadre medicale. Am avut parte de dureri inefabile pe parcursul catorva zile, dar cu toate acestea preferam sa stau acasa. Ma ingrozeste gandul de a fi examinata de un asa zis cadru medical, in cazul de fata un om care nu avea nici o idee ce sa faca cu mine, mai bine zis am devenit mefienta in ajutorul lui, sincer sa va spun am inceput sa ma simt ca si cum as fi fost in pragul unui viol. Pentru ca durerile nu incetau si pentru ca pentru scurt timp am inceput sa ma gandesc ca intr-un procentaj de 1% as vrea sa mai traiesc, in stilul meu incontrolabil am inceput sa fac un balamuc de mari proportii, eu tipam ca o veritabila nebuna si totodata pocneam doctorul. O doamna doctor, care a dat dovada de profesionalism a venit in graba si a incercat sa ma calmeze, cugetand ca ar fi mai potrivit sa stau o scurta perioada sa ma calmez, caci acea criza de furie imi agrava considerabil starea de sanatate. Imediat dupa ce urma sa ma calmez, conform spuselor doctoritei trebuia sa fiu operata. Buuuun! Dupa atata agitatie m-am molesit dupa care mi-am pierdut cunostiinta. Asa procedeaza organismul meu ca sa se umple de noi resurse de furie. Am fost tarata pe un pat mobil, dupa aia transportata intr-un alt salon. Cand m-am trezit, in jurul meu se aflau 2 asistente care ma stropeau cu apa si ma pocneau cu zor peste falci. Eu, inca buimaca, incercam sa imi dau seama unde ma aflu, alea imi spuneau nu stiu ce si radeau cu gura pana la urechi. Inca slabita, m-am multumit doar sa ma uit incruntata la ele. Noi dureri atroce m-au facut sa imi recapat starea nervoasa,astfel am redevenit violenta verbal si fizic. M-am ridicat de pe pat, imediat m-au inconjurat si una dintre ele, voinica, m-a impins cu putere pe pat, de parca as fi fost o papusa de carpa. Acest fapt m-a intarat, toti cei care ma cunosc stiu ca violenta mea sporeste cand sunt provocata.

• De ce ma impingeti in felul asta, o intreb eu cu ura in privire? Lasati-ma in pace, vreau sa plec pe hol sa ma plimb, nu-mi pasa de nimic, vreau sa mor!!!

Neasteptandu-se, grasuna primeste o palma zdravana din partea mea. Eu, multumita de gestul meu eroic, am izbucnit intr-un ras zgomotos. Asistenta, indignata, a plecat dupa’’intariri ‘’. Cealalta a ramas langa mine, urla ca o descreierata, eu i-am acoperit glasul pitigaiat cu injuraturi mestesugite. Pe patul aflat langa al meu se afla o gravida care se uita inspaimantata la mine, se vedea clar ca individa voia cu orice pret sa scape de vacarmul pe care il produceam dar la fel de bine se vedea ca nu are cum sa se urneasca, din cauza burtii de marimi cosmice. Frica din privirea ei mi-a dat puteri incredibile, manifestarea mea a capatat alte valente,am vrut sa vad si eu unde este paroxismul nervozitatii mele. Asa ca, luand in considerare afirmatia lui Dostoievski, cum ca ‘’Totul este permis’’, am decis sa imi dau frau liber surescitarii mele, eram pregatita sa bat personalul medical in adevaratul sens al cuvantului. A urmat o perioada de aproximativ 2 minute de acalmie, asistenta de langa mine a incetat sa mai fie isterica, eu ma pregateam pentru razboiul care urma contra cadrelor medicale si nu numai. De fapt, apucata pe deplin de o nebunie, durerea fiind un element care mi-o intensifica, am inceput sa ma consider ostas care trebuia sa lupte pana la ultima secunda contra invadatorilor. Mi-am facut cateva plunuri scurte mintale de razboi, iar cand sa ma uit spre usa am vazut grasuna insotita de alte 4 femei, 2 asistente si 2 femei de serviciu, fiecare inarmata cu diverse materiale de legat. Eu, simtindu-ma atacata, am strigat cu toata puterea:

• Oameni buni, sariti, vin invadatorii!!!! Vin paganii!!! Huooooo, huuuuooo!!!!

Voi lupta pana la ultima picatura de sange, am continuat sa strig eu cuprinsa de delirul belicos! Urletele mele au atras curiozitatea doctoritei, care a venit in cele din urma la mine. Pastrandu-si calmul si aratand o atitudine comprehensiva pentru mine mi-a adresat cateva intrebari, pentru a-i fi mai usor sa ia decizia finala. Uitandu-se pe niste hartoage a zis ca pentru sine:” Of, proasta ecografie, nu stiu cum o s-o scoatem noi la capat !’’ Apoi, adresandu-se unei asistente: “Sa aduci o perfuzie de Piafen!’’ Mi-am schimbat din nou dipozitia, o amaraciune nemarginita a luat locul iritabilitatii mele. Plansul meu cu sughituri si strigatele de disperare au inmuiat inima acelor femei. Au inceput sa se uite cu mila la mine, de pe chipul lor s-a sters mimica tracasata. Ochii fiindu-mi inundati de lacrimi, nu am realizat cand asistenta s-a apropiat cu perfuzorul de mine, mi-am dat seama de venirea ei abia cand am simtit o intepatura ascutita in mana mea dreapta. Luata prin surprindere, am scos un tipat scurt de durere si mi-am tras mana cu celeritate. Afurisita de asistenta nu s-a lasat, a chemat alta sa o ajute. Intre timp doctorita plecase. Ailalta care venise langa asistenta care se apucase sa-mi puna perfuzia ma tinea cu toata forta de mana data spre sacrifiu. O alta, zeloasa,m-a intubat la un ventilator respirator, dupa sfatul doctoritei pe care i l-a dat cu putin timp inainte de plecare, afirmand ca o astfel de intubare este benefica in cazul atacurilor mele de panica. Eu am opus rezistenta pentru ca din prima secunda cand chestia aia mi-a atins fosele nazale mi-am dat seama ca din ea curge apa. Cu o fractiune de secunda dupa m-am trezit cu toate celelate 3 femei proaste care ma tineau de mana dreapta si de picioare. Printre lacrimi de diserare am incercat sa-i spun talambei cu aparatul ventilator artificial ca are scurgeri de apa dar nu m-a bagat in seama si mi l-a pus. Apa care curgea prin tubul ala imi intra in nari, tampitele ma tineau de maine si de picioare iar aia cu perfuzia inca se chinuia sa-mi gaseasca vena. Sleita de puteri am reusit totusi sa tusesc, sa-mi eliberez faringele de apa si sa urlu tare sa mi-l ia. Asistenta care se ocupase de asta mi l-a scos, a verificat ceva la el iar dupa, spre disperarea mea, mi l-a fixat iar. Apa nu mai curgea insa ceea ce ma deranja foarte mult era ca cea cu perfuzia m-a intepat inutil de 3 ori pentru ca nu reusise sa-mi gaseasca vena. Perseverenta, a trecut la cealalta mana. Fiind nervoasa peste masura, am incercat sa-mi smucesc mana dar cea care m-a lasat putin din stransoare m-a apucat din nou de mana, de data asta mult mai puternic. Imobilizata complet, ma simteam ca un om proaspat internat la Socola. Dupa 2 intepaturi esuate, cea de-a treia fusese cu succes, substanta din perfuzie a inceput sa-mi intre in organism. Pe mana care imi fusese sacrificata prima data mi-au incolacit manseta unui tip de tensiometru care era conecat la un dispozitiv mare aflat in stanga mea. Masura tensiune, pulsul si alte prostii pe care nu mi le mai aduc aminte clar pentru ca eram foarte tulburata. Stiu doar ca pasaia, fasaia si tiuia cand scadea sau se ridica tensiunea. Trecusera mai putin de 10 minute, eu ma mai calmasem si stateam in sezut. Asistentele nu aveau nimic impotriva. Tipele care au fost chemate au plecat, erau fericite ca scapa de mine, ramasera doar alea 2 care au venit initial. Brusc mi-a aparut o senzatie nesuferita de mancarimi in cerul gurii. Era atat de intensa incat imi doream sa ma scarpin. Naiba a mai auzit, sa te scarpini in cerul gurii! Dar mi s-a parut foarte ciudat. Senzatia persista ba chiar devenise si mai insuportabila. I-am spus asta unei asistente. S-a uitat cu scarba la mine si mi-a zis scurt: „Lasa ca trece!’’ Eu am devenit iar agitata, singura mea dorinta era sa imi inlatur senzatia de mancarime, i-am cerut doar sa imi scoata tensiometrul si sa ma lase sa ma scarpin. A refuzat categoric. Putine secunde dupa, mancarimea s-a extins. O senzatie de urticarie mi-a aparut pe picior, apoi pe spate, apoi pe maini, intr-un final s-a extins pe tot corpul, simteam pana si pe scalp mancarimile alea.Gasisem o solutie sa ma scarpin pe picioare, cu degetele de la piciorul opus. Inlaturandu-mi pijamaua larga si stupida, am observat pe picior un fel de piscatura,ca de tantar. M-am gandit ca e purice. Fara sa ma gandesc mult am zbierat si i-am facut pe toti cei din spital puricosi. Apoi, devenind putin mai rezonabila m-am gandit totusi ca nu are cum sa fie purici pentru ca ma manca si in gatlej. Pruritul ala din cerul gurii care si el se extinsese se mai schimbase putin, nu mai era tot asa de chinuitor ca inainte dar mi se uscase gura si simteam ca ma sufoc. La inceput sufocarea asta mi-a schimbat putin vocea, am reusit se le comunic asistentelor ca am urticarie tot corpul, mai apoi nu am mai putut sa vorbesc si nici macar sa mai respir. Probabil fata imi era livida caci in momentul ala o asistenta s-a indreptat cu repeziciune spre usa, cu certitudine a facut asta pentru ca s-a speriat de ceva. Sau poate a fost mutenia mea, nu stiu. Ultima secventa pe care reusesc sa mi-o aduc aminte este ca tensiometrul ala a inceput sa tiueie suparator. Privirea mi se incetosase, respiratia imi era rara, imi simteam plamanii lipsiti de oxigen. Cred ca prin starile astea trece un om care se spanzura. Ok, nu e strangulare mecanica ci sufocare din cauza socului anafilactic dar e cam acelasi drac.

…………………………………………………………………………………………………………

Privesc tavanul alb jigarit. Am o durere groaznica de cap pe langa multitudinea de dureri. Si interiorul gatului ma doare, de fapt tot am o senzatie de sufocare, de data asta mai scazuta ca intensitate dar asemanatoare cu cea cand esti strans de gat de cineva. In preajma mea este multa agitatie, s-a strans mult personal medical, a revenit doctorita si a reaparut chiar odiosul doctor mustacios care m-a consultat prima data. Doctorita vorbea la telefon. Din conversatia ei am reusit sa inteleg doar:” Da, da, domnisoara doctor, veniti acum daca puteti!’’ Am banuit ceva dar nu am intrebat-o nimic. O asistenta bagareata m-a intrebat:

• Mama ta cand vine?
• Da ma-ta cand vine,am rabufnit eu? Nu m-am sinchisit de prezenta doctoritei. Am reactii incredibile uneori, pana si eu raman uluita cand fac o scurta retrospectiva. Doctorita nu a reactionat in niciun fel, nici macar asistentele, pareau ca nu au auzit nimic. Cu o vadita nemultumire am strigat din rasputere:
• Vreau acasa, voi ma omorati, vreau acasa!!!! Sau daca nu mai bine plec la scoala, azi trebuie sa sustin simularea la istorie. Da, aveam simulari de Bac. Lipsisem toata saptamana si imi parea bine de asta, imi parea bine ca nu a trebuit sa stau 3 ore intr-o clasa infecta si sa dau simularile de Bac cu colegii mei de an, la fel de infecti precum sala de clasa. Nici prin cap nu-mi trecea sa plec la simulare, oricum nu aveam cum, cred ca se si terminase dar in momentul ala m-am gandit ca orice e mai bine decat spitalul ala infect in care era sa mor. Pe deasupra ma mai gandeam si la bunic-meu, bolnav de cancer in ultima faza pe care imi propusesem sa il vad chiar in week-end-ul ala. Voiam neaparat sa scap de spatiul ala jegos.

Perfuzia mi-a fost luata si in schimb am aflat ca mi s-a administrat adrenalina intravenos. Cine mai stia? Cum se numeste oare starea in care am fost in timpul socului anafilactic? Coma, lesin? Naiba stie.

Se lasese linistea peste spitalul mizer. In mintea mea s-au adunat alte idei vindicative, sufletul imi era plin de nemultumire, tristete, frica, sentimentul ca am fost intemnitata, invadata din cauza atator oameni, persecutata, rastignita caci ma gandeam ca nici Iisus nu a avut atatea piroane in mana cum am avut eu din cauza unor idioti. Ma gandeam sa plec. Mi-am pus in aplicare gandul. Mi-am scos dispozitivul ala pentru respiratie de la nas, aparatul de tensiune si m-am ridicat. Asistentele nu au stat pe ganduri, imediat m-au imobilizat, m-au asezat in pat si mi-au pus prostiile alea din nou. Mi-au pus si un grilaj din fier la marginea patului, de ala ca pentru nebuni ca cica sa nu sar pe fereastra. Ce logica! Sfasiata de durere, am scos un raget care ar face invidios cel mai puternic leu din savana africana. Asistentele, inspaimantate, isi faceau cruce incontinuu.

• Doamne fereste! Fata asta nu e normala, sa pazeasca Dumnezeu de asa ceva!
• Dumnezeul tau si Dumnezeul lu’mata aia care a facut o mare greseala ca te-a facut, am strigat eu la fel de nervoasa.

Toate au ramasa cu gura cascata. Doar una dintre ele a mai avut curajul sa se miste, a plecat repejor ca putin mai incolo sa revina cu un bol de sticla in care se afla un lichid incolor, un festeleu de busuioc si o icoana. De la nervi am trecut la un ras de ala incontrolabil, mefistofelic. Eh, rasul mefistofelic a fost ca sa rad putin de ele. Oricum, in sufletul meu salasluiau o multime de stari contradictorii. Voiam sa tip, sa rad, sa plang, sa injur. Asa ca nu le-am luat pe toate la rand ci m-am manifestat utilizandu-le pe toate simultan. Stropi de agheasma,rugaciuni, icoane, cruci, ras, injuraturi, urlete, lovituri puternice in grilajul din fier, etc. Imi era rau, voiam sa plec. Intr-un fel m-am distrat privindu-le cum delireaza mai grav decat mine dar mai apoi m-am enervat. O facusem pe-a posedata, mai bine zis pe-a Satan dar dupa scurt timp m-am plictisit. Imi doream doar sa ies din locul ala, comportamentul violent nu mi s-a schimbat desi incetasem sa mai interpretez rolul lui Satan. Eu sunt un fel de Satan oricand ma enervez, asta e starea mea fireasca. Imi pare totusi bine ca nu au adus si tamaie. Urasc mirosul de tamaie. Eh, sunt dracul, ce mai? Inca putin daca mai stateam singura acolo, cazul de la Tanacu se repeta.

Toata mascarada asta s-a sfarsit cand pe usa si-a facut aparitia matusa-mea. Da, cu ea vorbise doctorita sa vina, matusa-mea e medic la alt spital din aceeasi localitate. Se cunosteau de mult, stia ca sunt nepoata ei si a sunat-o. Sleahta de asistente ipocrite s-a imprastiat dupa ce la fel de nervoasa i-am spus matusii mele sa le spuna sa ma lase in pace. Cu un glas domol ea le-a spus doar ca am nevoie de putina odihna asa ca toate au disparut. Apoi i-am explicat tot, revenind la ideile obsesive din care reiesea faptul ca nu vreau operatie ,,Daca ma opereaza acum, jur ca ma omor cand ma trezesc”. Inainte refuzasem tratamentul, acum eram dispusa sa iau tratament dar sa scap fara interventie chirurgicala. Matusa mea se uita stupefiata la mine, nesigura, putin trista, pe scurt, incapabila sa-mi dea un raspuns favorabil.  A spus doar ca o sa poarte o discutie serioasa cu doctorita curanta si ca tot ce vor face, desi contrar vointei mele e spre binele meu. „Ei gunoi , gandeam eu ! Eu vreau sa mor, dar vreau sa mor asa din picioare, nu sa fiu umilita de diferiti necunoscuti’’ Dupa discutia cu doctorita au ajuns la o intelegere. Puteam sa plec acasa cu conditia sa sun la urgenta daca imi e rau, sa port o branula prin care urma sa-mi fie administrate calmantele, sa evit orice fel de miscare iar mai apoi sa ma prezint din nou la spital ca sa-mi fie prescris un medicament pentru 3 luni. Am acceptat fara niciun regret.

Am fost leguma cateva zile. Stateam in pat, din cauza branulei mi s-a umflat mana si avea dureri cumplite. Ma gandeam ca am fost la un pas de moarte, asta ma facea sa ma simt bine dar pe cealalta parte ma gandeam ca am fost umilita ingrozitor. Din casa nu am putut iesi week-end-ul ala. Din pacate…Daca puteam sa ies il mai vedeam ultima data pe bunic-meu in viata……………………………………………………………………………………………….